de vorbă cu mine, prima parte din multe câte vor urma

christopeher mckenney

Îmi amintesc de zilele în care ne plimbam pe strazile din Milano. Într-o seară am stat în cameră o oră să îmi descurci mărgelele.

mi-e dor de tine.

mi-e dor de ce puteam să fim.

Te urăsc de mii de ori pentru că mi-ai furat Parisul. Și datul cu schiurile. Mi-ai furat marea și plimbările cu trenul.

Simt nevoia să îți scriu. Simt nevoia să îți spun că femeia asta ar fi trăit pentru tine.

Da, zic bine. Aș fi trăit pentru tine.

Azi mi-am luat o carte cu rețete. Si nu ție o să îți gătesc.

–       Mă iubești?

–       Din când în când.

Azi am înțeles vorbele astea. Azi ți-am înțeles din-când-în-cândul.

Azi îți zic că nu o să mă întorc la tine. Azi îți zic că nu o să mă mai prefac. Azi îți zic că o sa încep să fiu eu. Cu toată puterea mea.

Azi îți zic că aș fi dat tot ca să fiu cu tine, mai puțin pe mine.

Pe mine vreau să mă cresc. Treptat. Cu multă poezie și flori de câmp.

Plâng și îți scriu. Plâng și te rog. Plâng cu urme de adio lăsate pe buze.

Anunțuri

love, hate & desire

gsgdf

Te căutam într-o după-amiază

Una în care ploua

Sau era soare (uite că nici nu mai știu)

Te căutam prin păr

Cu aceeași melodie pe repeat

Și aceleași palme în care le-ai pus pe ale tale

când am dansat prima oară

Te căutam pe buze

Și-ți simțeam mirosul de alcool

În fine,

Te căutam ca să nu mă pierd pe mine

Ca să îmi fii tu echilibrul

Pentru că vezi, demonul ăla

A ieșit dimineață din mine

Și așa mă doare pielea..

de nicăieri și din nimic

10390265_10202988118361900_4933033562769522409_n

spune-mi
n-ai vrea să mă ții
de mână
și mâna-n inimă?
Sau mai bine
Să-mi pui stele-n ochii
Și ochii între bratele tale?

spune-mi
n-ai vrea să-mi îndoi pielea
ca pe origami?
În formă de zâmbet
Sau de soare

spune-mi
n-ai vrea tu să-mi fii
cum n-am știu eu să-mi fiu niciodată?
n-ai vrea tu să-mi pui
flori în par
și părul la tine-n suflet?

spune-mi, tu
om orb
n-ai vrea?

22, 55 și miercuri

Ploua în ziua aia
Si eu mergeam spre tine, udă
Cu o pălarie pe cap
Și o bluză neagră
Și mi-ai spus atunci:
”ieri erai mai veselă, erai în alb
Azi ce s-a întămplat?”
Ții minte ce ți-am răspuns?
Ți-am zis că port doliu
După mine
Dupa Elena care aș fi putut sa fiu
Și dupa, când îmi era frică sa mă uit
În ochii tăi
Tu îmi furai zâmbetul
Trist
Apoi ne-au picat ploile în inimi
Și ne-am curățat
Unul de altul
Am știut atunci
Când eram în drum spre școală
Sau spre soare
Că balta în care am călcat
A murdarit tot ce era pur între noi
Și stau acum și mă întreb
De ce să mă leg de pietre
Care să îmi lovească stomacul
?!
De ce să îmi iasă oasele din mine
Pentru un om
Care n-a văzut niciodată
n-a văzut niciodată…

doliu- pentru oamenii care nu o sa putem niciodata sa fim

Credeam ca toate drumurile si cercurile se opresc cand gasesti omul perfect. Ca tot ce nu intelesesem pana atunci o sa devina, inevitabil, inteles. Ca totul se facea tot. Si ochii se fac albastri.

Proasta de mine, am preferat sa cred ca dragostea are raspunsul la orice. Ca omul tau e al tau de la Dumnezeu si ca o sa se comporte ca si cum tot ce esti conteaza. Ca ceasul asta care masoara vise o sa stea in loc, sau o sa bata mai incet. Ca fiinta defecta si imperfecta, incapabila sa-si prinda parul in cea mai simpla coada, va merita sa fie „destulul” cuiva. Va ajunge intr-o zi sa fie sablonul, conturul, continutul si culoarea cuiva.

Proasta, proasta de mine! Cum sa crezi, ma, ca oamenii sunt frumosi si adevarati?

Acum patru ani cineva m-a invatat ca toti oamenii sunt defecti. Evident, mi-a lasat speranta ca exista cineva perfect, cu fond si forma divina- Ingerul. Am trait obsedata de ideea ca fiecare are ingerul lui. Pana astazi.

Am inteles acum – tot oamenii sunt defecti si strambi. Dragostea nu ofera niciodata raspuns pentru ca nu exista. Ah, frumoasa iluzie si dragostea asta. Nu exista, la dracu! Nu exista parcari cu oameni care se invart, nici poduri pe care oamenii isi pun lacate ca sa-si delcare „eternitatea” . Astea sunt niste reclame de tot rasul puse in pungi de cadouri hidoase. Si sunt hrana pentru prostii cu suflet care muta canalele pe canapea in timp ce isi asteapta ingerul.

Odata spuse, cuvintele nu mai pot fi retrase. Asa ca hai sa ne injuram, hai sa ne iubim, hai sa ne imbracam in cuvinte cat mai pompoase. Hai sa mintim, ca asta am invatat cel mai bine de la toata lumea. Sa ne mintim ca suntem fericiti, sa ne mintim ca merge si asa, sa ne mintim ca se poate, ca exista ceva mai mare decat noi care o sa ne explice de ce si cum.

Si dupa o sa fac si eu ca Arghezi, o sa scriu cu unghiile de la mana stanga pe toti peretii din casa, toate cuvintele in care am fost imbracata. Toate cuvintele cu care am fost mintita si toate, dar toate promisiunile care au fost sa fie.

La naiba si cu povestile, dreptul de a visa il gasesc la orice cap pus pe perna si la orice rugaciune ca poate, candva, ma trezesc si eu dezbracata si umpluta de saruturile singurului meu Inger.

Amin

gol goluț( sau despre indiferență din toată inima)

Și-am stat în seara aia și m-am gândit: poate așa e, mă! Poate chiar sunt cea mai falsă și cea mai oribilă persoană pe care am cunoscut-o. Pentru că am pus mereu pe primul plan superficialitatea. Și m-am gândit mereu doar ce pereche nouă de pantofi să-mi iau. Sau câte haine blue să cumpăr, că doar ce naiba, se poartă albastu pe tine și negru pe propriul cer.
Ce dracu sa zic mă, când sunt prea ocupată sa ma uit la serial în loc sa vorbesc cu cei mai faini parinți? De ce să nu mă învinovățesc că am fost cea mai mare egoistă pe care o cunosc? Că n-am prieteni, mă, niciunul. Sau dacă am vreunul mi-e prea lene să vorbesc cu ei și așa că o fac din an în paște (când ne dăm mesaje de la mulți ani).
Ca să o zic pe aia dreaptă- recunoscă, băi:
Sunt cea mai oribilă persoană pe care o cunosc. Și mi-e scârbă de mine. Și adevarul e că nu-mi pasă de simularea asta ieftină a voastră de-a joaca de-a oamenii mari. Nu vreau sa fiu iubită de nimeni pe jumătate. Nu vreau să arunce nimeni cu pietre în mine pentru ce-am făcut, sau n-am facut. Mi-e sila de mine si mi-e lene, mă. Sunt obosită de voi. Sunt obosită să aud cât de nașpa sunt. La naiba, de parcă voi sunteți altcumva.
Am scuipat peste toți oamenii faini care au văzut ceva bun în mine. Da mă, mi-am bătut joc. N-am fost în stare de mai mult. Și chiar dacă nu mai cred nimic, chiar dacă nu mai sunt sigură de nicio literă și niciun cuvânt din toate câte exista, stiu doar un singur lucru: am găsit cel mai genial om din câți am cunoscut. Singurul care a reușit să mă schimbe într-un fel. Singurul care îmi face pielea de găină. Și Doamne, Fecioara Maria si Înger-îngerașul meu, sper să nu o dau în bară și de data asta.
Restul sunt vorbe în vânt. Și-mi pasă de ele la fel de mult cum îmi pasă și de voi (și pun pariu că v-ați prins cât de mult).

a fost odată ca

Aş fi vrut sa înţeleg de ce tavanul era prea alb. Sau patul prea gol. De ce nu puteam să fim aproape. Sau de ce mama naibii nu mai venea somnul. Aş fi vrut să înţeleg de ce nu şi-a îndesat hainele în dulapul meu într-o zi. De ce nu mi-a zis: „gata, de azi nu mai scapi de mine”.

Cel mai mult aş fi vrut sa înţeleg de ce ne ţineam legaţi de fiare când tot ce-mi doream eu era să ne crească flori în suflet. De ce măi, de ce? De ce nu ne-am descătuşat de trecut? La dracu’.. doar ne place să ţinem cu dinţii de el. Ne place să trăim în competiţie, poate, poate câştigăm la urmă un rahat împachetat în hârtiuţă roz. Trofeul „ha!-te-am-facut-să-suferi-mai-mult”.

Pa, fraierilor! Am plecat să trăiesc!

aveai tu o scenă în care mă-njurai și eu râdeam

doar mă gândeam, așa din întâmplare, ce frumos ar fi să avem viețile ca filmele alea bune. adica alea alb-negru și fără sunet. alea în care ea vorbește, dar tu nu poți nicicum să o auzi. pe masa vezi niște flori, o sticlă de vin, ea în halat, se întoarce sa-ți pună masa. parcă îmi pot imagina cum în camera se aude o muzică drăguță, ceva în franceză desigur. se uită la tine- e normal, mereu i-a plăcut să se uite la tine. stă cocoțată pe blatul de la bucătărie, cu paharul în mână. fumează și se uită la tine.
– tu nu mănânci?
-ăăă..nu, doar..doar mă uit la tine.
nu știe de ce simte atâta liniște când îl privește. l-ar putea privi mereu. când se spala pe dinți, când scoate supa cu grija din cuptorul cu microunde, când face bagajul, când cânta cele mai tampite melodii și face cele mai proaste glume.
cum spuneam, voi, cei care vedeți filmul astă nu înțelegeți nimic din ce se întamplă..pentru că filmul nu are sonor. e doar ea, cu o frumusețe strâmbă și hidoasă. și el. el. el care mănâncă. ea se dă jos de pe dulap, se duce în dormitor și îl asteaptă. îl asteaptă să o iubească așa cum n-a facut-o nimeni. așa cum și-a dorit mereu. așa cum scria Eliade despre iubire.
și l-a așteptat asa în fiecare seară.
apoi vine partea în care cadrul se ridica spre cer. erau multe stele, că așa e în filme.
și după- distribuția

și dacă nu ați fi atât de surzi poate ați auzi ceva din filmul astă.                                         sau nu – cele mai bune filme sunt alea pe care nu le auzim și nu le vedem niciodată.

ceva mi te dictează să te scriu

Nu știam ce să-i mai zic

Ca și cum, toate cuvintele

Erau prea mici,prea

nefericite

Îî cântam ochii în somn

Și brațele

Ah- brațele !

 

După câteva zile

De dor

Auzeam cum fac pui

Fluturii în stomac

Și-mi era frică

Să nu se înghesuie prea tare ( căci cușca lor era prea mică )

 

Într-o dimineață

m-a sărutat pe spate

la ceafă

și-am știut că

într-o zi

o să mă iubească așa cum îl iubesc eu pe el

 

Apoi am plâns

De secunde, de distanță, de paturi fară el, de nimic și de toate

Până când, într-o joi

s-a dus să-mi facă un ceai

și n-a mai plecat niciodată

din casa noastră

mică

cu doi oameni

și-un cățel

she lives the poetry that she cannot write

M-a întrebat
într-una din nopțile alea în care
mai e doar o lampă aprinsă
și sticlele de vin s-au terminat.
Într-o noapte în care
nu mi-a sărutat niciodată mâinile.
M-a întrebat:
„Îți dă tot ce ai nevoie? ” .

Nu i-am răspuns atunci
și-am ocolit
un adevăr
de dragul unor amintiri trecute
de parcă – inima mea
voia să se mai lege
măcar o seară
de un om .

Și-acum nici nu mai vreau s-aud
cât sunt de înger
sau de frumoasă.
Nici nu mai vreau să știu
de vijelii în miez de vară.
Ne-au spălat ploile, baby, toate, toate sentimentele
Și le-au făcut curate, mă ! Curate și pure.
Și când m-am uitat
în oglinda ta (din baie )
mi-am dat seamă că
și eu – ca și Lucifer
am fost un înger prea frumos
picat în iad
și-a pălit toată lumina
din ochii mei,din ochii tăi

Și-acum
ți-aș spune
cu inima strânsă
și mică – așa , cam cât un pui de pescăruș
că-mi dă tot ce mi-aș putea dori.
îmi pune flori în păr, mă-nvarte strâmb
în alte parcări
cu alte mașini
ale altor oameni
de care nu ne interesează.

Ți-aș spune că sunt fercită, baby

bestinua-26062013-art(2)